Cum a ajuns Târgu Jiu, marele centru minier de odinioară, pe harta producătorilor de pufuleți? Cum au reușit câțiva tineri ingineri, pregătiți pentru lucrul în minerit, să își reconfigureze traiectoria vieții? Și, odată cu propriile lor destine, să le salveze și pe cele a zeci de familii din comunitate? Care este secretul minei de aur pufos și crocant ce pare să fi luat locul minelor de cărbune?
E sfârșitul anilor ’90, suntem în plină epocă a tranziției. Un grup de proaspăt absolvenți politehniști revin acasă în Târgu Jiu, cu gândul să-și găsească de lucru. Salariul unui inginer minier era mare în acele vremuri. „Câștigam cât tata și mama la un loc”, își amintește unul dintre ei despre momentul angajării în industria mineritului. Însă…
Această industrie nu mai oferea perspective. În Bazinul Văii Jiului se fac deja disponibilizări. Din cei 70.000 de angajați, oare câți vor rămâne pe post? Toată lumea zvonește, nimeni nu știe precis…
Atunci, tinerii pun mână de la mână și cumpără o mașină de făcut pufuleți, în urma lichidării unei foste întreprinderi comuniste. Și astfel, în aprilie 1998, înființează Aprilia S.R.L., o companie destinată fabricării și comercializării pufuleților. Incinta de producție – garajul unuia dintre asociați, a cărui soacră avea să țină contabilitatea. „Am văzut în pufuleți o oportunitate” – continuă șirul amintirilor – „Pe atunci nu ne-am gândit cât de departe aveam să ajungem pe drumul ăsta.”
Dar mașina de pufuleți se dovedește a fi un hârb care se tot înfundă cu mălai încins! „După două minute de funcționare, se și înțepenește. Trebuie s-o lovești cu barosul ca s-o deblochezi! Abia scoate câțiva pufuleți firavi și pauză: următoarea oră trebuie desfundată!”
Poate că tinerii antreprenori ar fi renunțat, dacă nu i-ar fi înduplecat Meșterul, cel dintâi angajat al întreprinderii. Mecanic de profesie, Meșterul știa totul despre cum să fabrică pufuleții. Luni de zile de probe, saci întregi de mălai consumați, piese și dispozitive schimbate în interiorul mașinii, până la înlocuirea completă a tot ce avea sub carcasă… Și Meșterul nu s-a lăsat, până când, în septembrie 1999, la un an și jumătate de la înființarea firmei, nărăvașa mașină a produs o primă tranșă de pufuleți buni de comercializat.
Entuziasmați, cei de la Aprilia produc în câteva zile sute de saci de pufuleți… din care, vai, abia reușesc să vândă patru în angroul din Târgu Jiu. Ce e de făcut?
Tinerii iau o hotărâre temerară: vor transporta ei înșiși pufuleții la buticuri și magazine, oferind retailiștior ca facilitate scutirea drumului pentru aprovizionare! Așa că au încărcat voluminoșii saci de pufuleți în autoturismele personale și au pornit din magazin în magazin, din sat în sat și din oraș în oraș, la punctele de desfacere.
Să ne închipuim cum arătau vechile Dacii străbătând drumurile Gorjului sub imense claie de pufuleți! Traseele – și le-au repartizat între ei: unul a luat-o spre Tismana, altul spre Rovinari și altul avea să acopere Târgu Jiu.
Încetul cu încetul, stocul excedentar s-a vândut… dar la puțin timp a trebuit refăcut: începuseră să sune telefoanele, cu noi comenzi.
Atunci cei de la Aprilia descoperă acel principiu care avea să devină în timp atuul companiei: accentul pus pe distribuție.
„Sacii de pufuleți ocupă spațiu și sunt incomod de transportat. Buticarii preferau să li-i aducem noi direct. Noi nu știam ce e aia distribuție, dar o aplicam. Avea să fie viitorul.”
Dintr-o dată, viața tinerilor ingineri se complică: în prima parte a zilei merg la serviciu, iar când ajung acasă, pleacă să distribuie pufuleți. Asta dacă nu cumva au de lucru în garaj, la producție. Ceea ce pornise ca hobby le acapara tot mai mult viața. Unul dintre asociați renunță: între un startup riscant și un viitor incert în minerit, a doua opțiune părea să-i ofere mai multe garanții. Locul lui în firmă este luat de un alt coleg și prieten, care renunțase la inginerie pentru a face cărăușie cu ajutorul dubiței sale second hand.
De la Dacia și Oltcit, transportul de pufuleți trece de acum în dubița care poate transporta 60 de saci deodată. „Crescând vânzările, crește cererea. Crescând cererea, crește și producția. Și, treptat, a crescut și calitatea produsului.”
După încă un an, Aprilia achiziționează o a doua mașină de pufuleți, direct de la Baia Mare (de la firma care asigurase recondiționarea primului utilaj).
Un salt important spre eficientizare a fost trecerea la ambalarea automată multihead, care elimina anevoioasa intervenție manuală și dinamiza fluxul de producție.
Cele trei mașini actuale au fost „tunate” de furnizorii băimăreni pe cerințele speciale ale pufuleților Duffy. „Dacă înainte produceam zilnic 27 de saci cu 7 oameni, azi producem 1000 de saci cu 10 oameni”.
Iar cei 54 de oameni de la Aprilia sunt – mai mult decât niște angajați – niște tovarăși de drum. Este cazul Meșterului mecanic, veteranul colectivului, a cărui implicare în soarta întreprinderii încă de la început e emblematică pentru capacitatea oamenilor din Valea Jiului de a se reinventa și de a se uni împotriva greutăților.
Este ceea ce au încercat tinerii antreprenori din 1998, care, plecând de la nevoia de a se reinventa în planul carierei, au reușit să redimensioneze, în bună măsură, industria locală. „Ceea ce a pornit ca un hobby se confundă cu viața noastră.” După ce au schimbat șapte sedii de producție, azi au propria lor fabrică, într-o incintă mai spațioasă, cu utilaje și camioane noi. „Am avut o creștere naturală, în funcție de desfacere”, spun ei cu modestie.
Investind periodic în dezvoltare, în noi utilaje, oamenii de la Aprilia au reușit să diversifice gama de produse. „De la banala pungă de pufuleți cu sare de un leu, am ajuns după aproape 20 de ani sa producem peste 50 de sortimente diferite: de la ciocolată de casă la dropsuri, de la alune prăjite la fursecuri, de la prăjituri de casă la biscuiți”.
Cât a fost talent antreprenorial? Cât a fost intuiție? Și cât oare a fost simplă dorință de a împărtăși oamenilor gustul speranței?
Răspunsul – în fiecare pungă de Duffy și în fiecare ambalaj de dulciuri Aprilia.